Tradiții românești în Săptămâna Mare (II)
Dr. Doina Ișfănoni, cercetător etnolog
În calendarul popular această zi este cunoscută sub numele de Joimărică. Este o zi plină de practici ritualice. Am putea spune că este unul dintre reperele mentale ce marchează, atât în plan creștin, cât și precreștin o adevărată răspântie în existența omenirii, dar și a fiecăruia dintre noi.
În majoritatea satelor din sudul ţării, (Dobrogea, Muntenia, Oltenia şi sudul Banatului) la Joi Mari, înainte de răsăritul soarelui, femeile pornesc spre cimitire. Intr-o mână poartă focul (jeratecul pus într-o ulcică de lut) pentru tămâiatul mormintelor, iar în cealaltă duc coşul cu Joimărici: ulcele umplute cu apă, având colaci și lumânări deasupra și flori legate la toartă. Adesea, femeile sunt însoţite de copiii care vor primi pomana. Intrând în cimitir, fiecare merge la mormântul său şi începe a-i jeli pe cei morţi, strigându-i pe nume. În dosul crucilor, aprind câte un foc, fie din resturile adunate de pe mormânt, fie din nuiele special aduse de acasă. Rostul acestui foc se leagă de bogatul simbolism al flăcării purificatoare; se crede că spiritele răposaţilor trebuie să se încălzească, întrucât urmează să părăsească lumea de dincolo, pentru a se întoarece la casele de unde au plecat, iar pe de altă parte, focul va distruge eventuala lor maleficitate. La lumina focurilor femeile dau de pomană copiilor, peste mormânt, Joimăricile, menindu-le pentru sufletul fiecărui strămoș.
La plecarea din cimitir femeile strigă sufletele morţilor, zicându-le:”Sculaţi, sculaţi,/Şi-acas, aidaţi!”
În alte zone ale ţării, prin Transilvania şi Bucovina, dar şi în unele sate din nordul Gorjului şi Mehedinţiului, pomenirile de la Joi Mari se fac acasă, în curtea gospodăriei. Aici, în revărsat de zori, se aprind focuri în ogradă, din nuielele aduse în ziua precedentă şi se așază roată în jurul focului scăunele mici, cu trei picioare. Pe fiecare scaun se aşterne o ţesătură, iar peste aceasta se pune Joimărica cu colac și lumânare După ce se tămâiază, ofrandele sunt date copiilor, spre pomenirea moșilor din neam. În unele sate, femeile după ce tămâiază, toarnă câte un pic de apă pe lângă scaune, pentru a potoli setea sufletelor răposaţilor.
Practicat și astăzi, la mormintele din cimitire sau în gospodării acest ritual evidențiază străvechi credințe în nemurirea sufletelor și respectul urmașilor pentru înaintași. Din această perspectivă, la marile sărbători, precum Paștile, românii cred că sufletele celor plecați revin la casele lor, bucurându-se alături de cei vii, de Învierea Mântuitorului. Sosite la masa ofrandelor, sufletele obosite după lungul lor drum, se așază pe scăunele să se odihnească, se încălzesc la foc și beau apa din ulcele. De la Joi Mari și până la Moșii de Rusalii strămoșii stau împreună cu neamul lor, odihnindu-se pe streaşina casei sau în dosul ușii. În Transilvania, femeile pregătesc din timp o bucată de pânză nouă, de cânepă, pe care o așază în spatele ușii de la intrarea în casă, pentru odihna sufletelor.
O altă credință prezentă în mentalul popular la Joi Mari, mai ales prin satele oltenești, se referă la o entitate feminină numită Joimărică. Aceasta ar fi un spirit malefic, o întruchipare mitologică care are menirea de a pedepsi femeile leneșe: se crede că Joimărica este o ființă demonică, soră cu Muma Pădurii, care adulmecă după miros casele în care sunt femei leneşe. Ea umblă cu un blid cu jăratic aprins, în care bagă mâinile femeilor leneșe zicând: „Pute-a câlţi,/Pute-a feştilă,/Pute a lene de copilă,/Pute-a pânză neţesută/Si-a nevastă nebătută./” sau „Câlţii, câlţii,/Tors-ai câlţii?/Câlţii dacă n-ai torcat. Mâinile ți le-am tocat./”.
Semnificativă prin mesajul transmis, Joimărica este în mentalul tradițional o sancțiune morală care avertiza femeile că, până la Paști, au datoria să finalizeze câte o cămașă nouă, pentru fiecare membru al familiei.
Tot la Joi Mari, femeile harnice fac aluaturile rituale: pasca, moșii, babele, plăcintele şi cozonacii. Modul de preparare al acestor produse, care semnifică Jertfa Mântuitorului, este diferit de rețetarul cotidian, iar etapele de preparare aduc în atenție respectarea unor rigori rituale. Făina este cernută numai de o femeie curată, iar aluatul frământat de o fată sau nevastă tinere, aflate într-o perioadă de puritate, de curăţenie trupească. Modelarea fiecărui produs – pască, babă, moș, cozonacii- se realizează în conformitate cu rigori de tip creştin şi precreştin. Pasca, adevărată emblemă a Paștilor, are totdeauna formă rotundă. Pe margini este înconjurată cu un sul din aluat sau cu o funie împletită în două șuvițe; în unele localități se fac pe margini zimțișori crestați Pe centru se pune crucea Răstignirii, iar între brațele crucii femeile așează brânză dulce amestecată cu stafide sau felii de caș de oaie. Pasca se unge cu gălbenuș de ou și se bagă la cuptor să se coacă frumos. Aparent simple elemente decorative, formele modelate din aluat pentru a împodobi pasca Paştilor sunt de fapt concretizări ale unor străvechi credinţe precreştine legate de cultul soarelui – forma rotundă, zimţii întruchipând razele soarelui, funia, expresie a succesiunii zi/noapte – şi ale credinţei creştine: crucea simbolul al sacrificului lui Iisus.
Babele se modelează din același aluat cu pasca, dar au formă de spirală; se coc într-un vas rotund de ceramică. Babele sunt ofrandele alimentare pe care moldovenii le dau de pomană cu un ou roșu în vârf, în noaptea de Înviere, după ce preotul a sfințit coșurile.
Cozonacii sunt umpluți cu nucă pisată sau cu mac și au totdeauna formă dreptunghiulară, amintind de mormântul lui Iisus Hristos.
În ultimii ani, multe familii din Bucovina, Banat şi Bistriţa-Nasaud pregătesc pentru Paşte şi un miel din aluat sau din unt pe care îl duc la sfințit împreună cu celelalte produse.
La Joi mari se înroșesc și ouăle pentru Paști, iar în zonele unde este încă vie tradiția încondeierii ouălor, femeile se strâng mai multe la o casă și realizează împreună acest proces laborios de transfigurare a oului, de la simplu aliment, la simbol al Jertfei și Învierii lui Iisus.
