Pornirea cetei de colindători
Pornirea cetei de colindători se făcea odonioară de la notabilităţile satului: mai întâi la preot, care trebuia să dea şi binecuvântarea respectivei cete. Apoi se colinda la primar, la notar şi la învăţător. Urmau la rând sătenii: casă după casă, uliţă după uliţă, cătun după cătun, până se termina întreaga aşezare. În ceea ce priveşte modul de desfăşurare al colindatului precizăm că întreaga ceată intră în curţile gospodăriilor, iar după o scurtă colindă interpretată afară, la uşă sau la fereastră (de aici şi numele acestor colinde), Vătaful întreabă dacă sunt primiţi. Gazda le iese în întâmpinare, îi pofteşte în casă, invitându-i să se aşeze pe laviţele/scaunele din jurul mesei cu daruri. Acesta este locul de onoare din casa tradiţională, unde ţăranii îşi invită oaspeţii cei mai de vază. În funcţie de statutul profesional. Vătaful comandă cetei să cânte o colindă adecvată: de păstor, de vânător, de pescar, de agricultor etc. de asemeni alături de acestea se mai pot cânta colinde speciale pentru fată şi fecior, prunci sau tineri căsătoriţi. În casele unde trăiesc foşti colindători, azi bătrâni cu plete albe, ceata interpretează: Colinda şarpelui, Colinda leului, Colinda cerbului sau Colinda lui Crăciun şi a Sfântului Petru. În momentul când se termină de cântat cele 2-3 colinde solicitate de gazde, Vătaful are datoria de a-i întreba, încă odată, dacă mai doresc să interpreteze altă colindă. Având în vedere asemenea solicitări, repertoriul unei cete de colindători poate reuni peste 30-40 de colinde în cadrul aceluiaşi sat.
Darurile oferite colindătorilor, frumos etalate pe masă, sunt alcătuite din produse care îndeplinesc şi anumite funcţii simbolice: ele au statut de ofrandă rituală. Colacul, fuiorul de cânepă, merele, brânza, cârnaţii, carnea, slănina, ţuica, vinul sunt „închinate“ de Vătaf pe rand, printr-o „mulţămită“, text versificat care glorifică munca gospodarilor şi fertilitatea pământului. Fiecare „mulţămită“ este o creaţie literară de mare frumuseţe poetică ce transfigurează metaforic procesul muncii de obţinere a fiecărui aliment. Cel mai frumos poem, cu cele mai expressive imagini este „mulţămita colacului“. Poezia echivalează cu un rit de iniţiere care, ca şi Pluguşorul, poate fi considerată o adevărată cosmogonie a muncii câmpului (agricultorului). Acţiunea se petrece într-o „epocă de aur“ a omenirii, când un erou civilizator îi învaţă pe oameni cum să cultive pământul şi să obţină recolte fabuloase.
După rostirea „mulţămitei“, Vătaful pune darurile în traistele sau desagii purtaţi de anumiţi feciori din ceată numiţi „desăgari“, „cai“ sau „iepe“. În unele sate din Muntenia darurile colindătorilor sunt puse pe cozi de furcă: colac, carne şi iar un colac, tot aşa până se umple. Ele se poartă la vedere, în drumul de la o casă la alte.
În multe zone din Transilvania şi Banat cetele de colindători îşi anunţă sosirea printr-o „colindă de drum“. Aceasta este interpretată într-un ritm mai alert având ca acompaniament musical fluierul, cimpoiul sau taragotul. În unele localităţi colinda este acompaniată doar de tam-tamul tobelor bătute de fiecare fecior din ceată. Însăşi forma de colindat din aceste sate poartă numele de „colindatul cu doba“.
Având în vedere funcţiile propiţiatoare îndeplinite de ceata colindătorilor există încă în multe sate credinţa că ducă nu eşti colindat, nu-ţi va merge bine în anul care vine. Pentru acest motiv, colindătorii au datoria de a nu ocoli nici o gospodărie din sat, indiferent de poziţia socială şi statul civil al familiilor. Sărac sau bogat, căsătorit sau văduv, singur sau înconjurat de nurori şi nepoţi, la Crăciun fiecare se pregăteşte cu cele îndătinate şi aşteaptă cu emoţie sosirea colindătorilor. „Fără colindători, Crăciunul nu-i Crăciun“ spun adesea bătrânii satelor, dornici să-i asculte mereu, cât timp mai sunt printre noi.
Colindătorii cu Turca
O menţiune specială se cuvine Cetelor de colindători însoţiţi de Turcă/Cerb. În unele sate din Transilvania şi Bihor această formulă aduce în atenţie un sincretism între două simboluri consacrate – colindatul şi jocurile cu măşti, fiecare evocând o direcţie dinstinctă de spiritualitate: feciorii interpretează o colindă, uneori cu text religios, iar Turca este expresia fertilităţii şi prolificităţii, un străvechi simbol oriental al rodniciei şi belşugului. În obiceiurile tradiţioanale româneşti practicate la solstiţiul de iarnă, „Turca“ (Cerbul) întruchipează arhaice zeităţi ale vegetaţiei adorate în cadrul sărbătorilor dionysiace.
În timpul desfăşurării obiceiurilor transilvănene, în timp ce se cântă colindele „Turca“ e însoţită de un vânător sau moş mascat. Ea face tot felul de ghiduşii, necăjeşte femeile din asistenţă, cere plată de la gazde şi execută un dans exuberant. La un moment dat Turca este împuşcată şi cade răpusă la podea; substitutul plastic al zeului vegetaţiei este sacrificat, moare, pentru a putea să renască mult mai puternic. Prin eforturile Vânătorului şi Vătafului, Turca reînvie mult mai vioaie şi mai neastâmpărată. Bucuria este generală. Colindătorii îşi primesc darurile, le cinstesc prin urările specifice şi pornesc la o altă casă.
Colindul Căluşerilor
Colindul cetelor de căluşeri, în judeţele Alba, Hunedoara, Timiş şi Caraş-Severin, este aşteptat cu aceeaşi bucurie şi nerăbdare.
Dacă în ceea ce priveşte repertoriul de colinde nu există diferenţă de celelalte zone transilvănene, ceea ce individualizează această formă de practicare a obiceiului este dansul plin de virtuozitate şi frumuseţe coregrafică pe care îl execută feciorii, după ce au cântat colindele. Un element de capacitate vizuală este ţinuta colondătorilor căluşeri. Ei poartă frumoasele costume populare tradiţionale, iar peste piept sunt încinşi cu brâie tricolore. Tot tricolorul este purtat şi la căciuli alături de iederă şi pene de fazan. În unele sate (valea Mureşului hunedorean) feciorii poartă basmale negre ale fetelor, petrecute peste umăr, în scopul de a conferi posesoarelor, peste an, tot atâta prestigiu, cât au avut feciorii căluşeri, la colindatul de Crăciun.
Urătorii cu Steaua
În prima zia a Crăciunului, copii de 10-12 ani, în grupuri mai mari sau mai mici, pornesc la colindat cu „Steaua“. Ei se numesc „Stelari“, „Crai“ sau „Colindători“. Ca principale însemne ale misiunii lor ceremoniale copiii poartă coifuri din hârtie policromă, tăiată în fâşii subţiri şi apoi franjurate, iar în mâini duc „Steaua“. Pentru realizarea acesteia copiii se îngrijesc din vreme de procurarea materialelor necesare: o veşcă de la o sită veche, carton şi hârtie colorată (staniol), un clopoţel, ciucuri din lână policromi şi o iconiţă înfăţişând scena naşterii Domnului. Confecţionarea „Stelei“se face cu mai multă vreme înainte sub supravegherea unuia dintre părinţii sau fraţii mai mari.
Cel mai dificil lucru este să faci „coarnele stelei şi să le înfigi în veşcă“. Apoi ele trebuie atent acoperite cu hârtie colorată şi pictate cu „stele şi luceferi“, „soare şi lună“, iar uneori şi cu îngeri. Între coarnele „Stelei“ se leagă sfori acoperite cu ciucuri de lână sau franjuri de hârtie şi beteală. La mijlocul „Stelei“ se fixează o iconiţă şi un clopoţel. Pentru a fi purtată „Steaua“ se prinde într-un băţ sau se ataşează unui arc/scripete din lemn, care îi permite o ingenioasă mişcare înainte şi înapoi, pe timpul urăturii (judeţele Atgeş, Sălaj). Textele urăturilor sunt de factură religioasă, provenind din „cărticelele bisericeşti“, difuzate de preoţi şi învăţători prin sate, încă din secolul al XVIII-lea, pentru „luminarea norodului“.
Vicleimul şi Irozii
Viflaimul/Vicleimul şi Irozii sunt alte două forme de practicare a unei datini cu statut creştin. Scenariul ceremonial este dramatizat sub forma unui dialog versificat, care se poartă între copiii ce interpretează această „piesă“. Tema scenetei se referă la Naşterea lui Iisus şi venirea celor trei magi pentru a i se închina şi a-i prezenta darurile lor. Irod împărat şi Păstorul/Ciobanul sunt prezenţi şi ei la acest eveniment. Alături de personajele biblice, redate prin costumaţii cu pretenţii de fast oriental – uneori de o naivitate dezarmantă – în unele zone etnografice se remarcă recuzita specială confectionată de copii. Ei o cară în mâini,â chivotul unei bisericuţe pe care o duc de la o casă la alta, „pentru a juca păpuşile“ (personajele biblice). În alte zone se alătură grupului de „Viflaim“ sau de „Irozi“ şi alte categorii de personaje fără nici o legătură cu textele liturgice: Paiaţa, Moşul şi Harapul. Acestea nu au funcţii ceremoniale legate de mesajul acestei datini ci îndeplinesc doar rolul de a crea buna dispoziţie a asistenţei.
Respectând aceste frumoase tradiții strămoșești vom descoperi simbolismul complex al Crăciunului românesc, în care s-au împletit armonios credințele precreștine cu cele creștine legate de renovarea timpului, de purificarea simbolică a spaţiului vital şi de renaşterea spirtuală a oamenilor.
Dr. Doina Ișfănoni, cercetător etnolog, istoric și teoretician de artă
