– Dr. Doina Ișfănoni, cercetător etnolog, istoric și teoretician de artă –
În tradiţia populară românească, luna decembrie, de la Moş Nicolae şi până la Sfântul Vasile, este considerată un timp sacru, marcat de un răgaz special pe care ţăranul îl acorda „rememorării tradiţiei”, adică dialogului intergeneraţional şi schimbului de experienţă între bunici, părinţi, copii şi nepoţi. În cadrul şezătorilor, al „şcolilor de colindat”, la bucătărie sau în faţa sobei, familia, vecinii şi prietenii povestesc şi dezbat obiceiurile şi datinile strămoşeşti. Practic, în aceste cadre maturii ţin adevărate „prelegeri”, prin care îşi împărtăşesc experienţele, învăţându-i pe copii şi adolescenţi, tainele Moş Ajunului, ale Piţărăilor, ale Colindelor şi Cântecelor de Stea, ale Viflaimului, Irozilor.
Bună dimineața la Moș Ajun
Cei ce deschid poarta sărbătorilor de iarnă sunt copiii cu Moş Ajunul, Bună dimineaţa, Colinduşul şi Piţărăii.
După îndelungi pregătiri secrete şi nenumărate repetiţii, micii urători (mesageri ai timpului sacru), în grupuri de câte 3-6 sau 10-12 persoane pornesc în dimineaţa zilei de 24 decembrie (Ajunul Crăciunului) pe la neamuri şi vecini, să anunţe începutul marii sărbători a Crăciunului. Îmbrăcaţi în haine groase, cu căciuli ţuguiate pe cap şi cu nelipsitele trăistuţe pentru daruri, petrecute pe după gât, copiii intră prin curţile oamenilor, se apropie de ferestre şi încep a striga din răsputeri o urare simplă şi directă „Bună dimineaţa la Moş Ajun, / Ne daţi /Ori nu ne daţi?“ sau „Bună dimineaţa la Moş Ajun,/ Daţi-ne un colac bun.“
În nordul Olteniei, în Banat şi sudul Transilvaniei micii urători se numesc Piţeri sau Piţărăi. Însemnul distinctiv al acestor copii este „Băţul de Piţărău“sau „Colindeaţa“ o nuia de alun pe care mamele le-o pregătesc special cu mult timp înainte. Colindeaţa şi Băţul sunt frumos decorate cu spirale, zig-zaguri sau romburi realizate fie prin crestarea cojii de pe nuia, fie prin îndepărtarea acesteia şi apoi afumarea nuielii, după ce a fost mai întâi înfăşurată cu o sfoară răsucită. În Mehedinţi şi Apuseni, Colindeaţa pare înflorită deoarece nuiaua este ingenios aşchiată în fâşii subţiri care se răsucesc la un capăt, ca o inflorescenţă. Tot ca însemn ceremonial, în satele din Valea Jiului, Piţărăii au Steag, o lancie de 3-4 metri lungime, în vârful căreia sunt reunite într-o compoziţie deosebit de expresivă 1-2 basmale, fire de busuioc, ciucuri de lână policromă, tâmâie, un ban de argint şi un clopoţel. Steagul este purtat de la o gospodărie la alta, iar datorită înălţimii sale este uşor reperat de gazede.
Indiferent de zona etnografică, obiceiul Piţărăilor impune ca micii urători să fie primiţi în casă şi lăsaţi să scormone cu Colindeţele în jeratecul din sobă. În timp ce scormonesc, ei menesc în formule versificate, cu caracter augural, belşugul şi prosperitatea familiei:
„Câţi cărbuni în vatră
Atâţia boi în poiată.
Câtă cenuşă în vatră
Atâţia peţitori la fată.
Câte pietre pe râu
Atâtea stoguri de grâu.
Câte aşchii la tăietor
Atâţia copii după cuptor“.
(Hunedoara)
Exprimată în formă imperativă urarea este uneori însoţită şi de unele gesturi simbolice. În Oltenia copiii aruncă în foc paie sau gunoaie de grajd ori risipesc, aruncând în sus prin casă, boabe de grâu, fasole şi porumb, în credinţa că belşugul şi rodnicia se vor manifesta la fel de bogat precum multitudinea cărbunilor, a puzderiilor sau a grăunţelor (analogie magică).
Darurile tradiţionale pentru micii urători sunt merele, nucile, alunele şi colăceii/covrigii împletiţi dintr-o viţăsau două, de aluat; banii apar în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Într-un text bănăţean, după ce sunt adresate gazdelor urările cuvenite, Piţerii enumeră şi darurile ce li se cuvin:
„Bună ziua lui ajun,
Că-i mai bună a lui Crăciun!
Câţi miei,
Câţi purcei,
Fug copiii după ei,
Cârnaţii,
Cârnaţii,
Ieşiţi gazdă, de ne daţi,
Lopociţă,
Lopociţă,
Ieşiţi gazdă, că ni-s d-o viţă.
Covrig,
Covrig,
Ieşiţi, gazdă, că ni-i frig!“
În semn de mulţumire pentru gazdă, colindătorii mai strigă:
„Câtă trestie la gazdă pre casă,
Atâţia gologani pră masă!“
Celor care nu primes urătorii, aceştia le adresează versuri în formulări pline de haz:
„Mărăcine la fereastră,
Inima să te lovească,
Cu copii şi cu nevastă“
(Dolj)
Odată cu apariţia întunericului copiii se întorc pe la casele lor, rebegiţi de frig dar fericiţi că strădania le-a fost răsplătită cu daruri multe şi vorbe de alint.
Colindatul cetelor de feciori
Aproape în toate satele locuite de români, din Maramureş la Dunăre, din Banat în Dobrogea şi în toată Transilvania (mai puţin în Moldova şi Oltenia) în seara de Ajunul Crăciunului începe Colindatul cetelor de feciori. Formă plenară de exprimare a sensibilităţii şi creativităţii tradiţionale româneşti. Colindatul este cel mai aşteptat moment din viaţa oricărui român ce trăieşte la sat, în târguri sau la oraş.
Pregătirile pentru îndeplinirea/oficierea acestui act sacru, cu multiple funcţii simbolice, se fac cu multe zile înainte Crăciunului. După „prinderea postului“ sau după Sf. Nicolae încep să fie organizate „şcolile colindatului“. Cei ce doresc să facă parte din ceata colindătorilor – se adună şi se sfătuiesc pe cine să aleagă „gazdă de colindat“. Nu este uşor de găsit o asemenea persoană deoarce respectivul gospodar trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: să cunoască foarte bine repertoriul de colinde specifice Satului (cât mai multe dintre ele), să fie un om de vază în sat şi dintr-un neam respectat pentru corectitudinea sa, să deţină o gospodărie mare, cu o casă încăpătoare, în care să poată fi primiţi toţi cei 10-15 tineri din ceată.
Odată aflată, „gazda colindătorilor“ îi învaţă cu răbdare, seară de seară, colindele specifice Satului lor dar şi comportamentul ceremonial impus de rangurile ce le vor îndeplini în timpul colindatului: Vătaf, Cămăraş, Desăgar/Cal (Iapă) etc. precum şi jocurile tradiţionale. În unele localităţi treansilvănene, unde colindatul feciorilor este însoţit de „Turcă“ (capră) „gazda“ ajută şi la confecţionarea măştii, invitând fetele să aducă cele necesare şi să participle la realizarea (coaserea) podoabelor pentru Turcă. Adesea soţia „gazdei“ este rugată să facă de mâncare feciorilor în timpul colindatului şi la petrecerea finală.
În paralel cu cetele de colindători se pregătesc şi familiile din sat. Cu mai multe săptămâni înainte femeile, în ciuda frigului, curăţă şi spală prin casă toate ţăsăturile, iar în săptămâna dinaintea Crăciunului încep a împodobi încăperile cu cele mai frumoase ţesături lucrate de ele. În casele unde sunt „fete de măritat“ această activitate devine o preocupare majoră întrucât zestrea trebuie etalată cât mai vizibil pe „rude“ aşezate deasupra paturilor sau se stivuieşte peste lada de zestre; „teancul“ covoarelor, păretarelor, metrajelor pentru traiste, desagi şi saci ajunge uneori până la grinda tavanului, după cum este şi fata de vrednică şi familia de înstărită. În podişul Secaşelor şi pe Târnave (Alba) masa pe care se pun darurile pentru colindători este acoperită cu mai multe „măsăriţe“ (feţe de masă) şi covoare – pot fi suprapuse 3,5,7 şi chiar mai multe piese – în stânsă legătură cu numărul femeilor din respective gospodărie. Succesiunea se face de la covorul femeii cel mai vârstnice, aşezat direc pe masă, spre fetele de măritat, unele după altele, în ordinea vârstelor. Fata care se mărită în acel an îşi pune covorul sau „măsăriţa“ deasupra celorlalte piese ca să ştie feciorul din ceata colindătorilor că visul lor se poate îndeplini.
Preparatele culinare – mâncărurile din carne de porc, colacii, cozonacii şi prăjiturile – sunt atent şi meticulous gătite, după aceleaşi străvechi reţete şi respectând aceleaşi rigori ceremoniale, menite a garanta succesul produselor. Fiecare dintre sortimentele prezentate la masa festivă de Crăciun şi care vor fi puse pe masa colindătorilor sunt nu numai mesagerele unei excelente gastronomii, ci şi ale unei riguroase cunoaşteri a tuturor detaliilor semnificative pe care trebuie să le cuptindă această „hrană-ofrandă“: de la ingrediente la formele simbolice modelate din aluat.
Forfota pregătirilor nu conteneşte decât în seara de Ajun (24 decembrie). Totul este aşezat după datina străbună. De acum şi până la terminarea celor 3 zile ale Crăciunului, lampa nu se mai stinge din fereastra caselor, iar mesele vor fi pline. Este semnul prin care se cinsteşte marea sărbătoare a Naşterii Domnului şi se comunică colindătorilor că sunt bineveniţi, la orice oră din zi şi din noapte.
