„Trăim într-o epocă în care obiectele ţărăneşti, având caracter artistic, sunt foarte căutate. De unde până acum 30-40 de ani puţini erau aceia care le acordau atenţie, în ultimul timp s-a produs o reacţiune în sens contrar şi arta populară a cunoscut o admiraţie fără rezervă, puţin indiscretă, ca toate manifestaţiile în legătură cu moda şi snobismul. Şi dacă neatenţia şi dispreţul cu care erau tratate şi mai înainte au făcut ca multe lucruri demne de păstrat să dispară, dragostea de acum nu e mai puţin vătămătoare. Ea dă prilej să se înmulţească şi răspândească, prin negustori fără scrupul şi amatori fără pricepere, toate acele obiecte pseudonaţionale, fabricate în oraşe, care pun într-o ciudată lumină şi gustul producătorului, şi pe al cumpărătorului, compromiţând produsele autentice ale artei ţărăneşti. … În orice caz, s-ar fi putut introduce o oarecare ordine în haosul care domneşte acum în domeniul artei populare şi s-ar fi putut face o separaţie între ce este autentic românesc şi ce nu, între ce este frumos, conform cu vechea tradiţie, demn să trăiască mai departe, şi produsul hibrid al modei, care în zilele noastre provoacă aceleaşi ridicole victime la sate ca şi la oraşe.”
Textul de mai sus ar fi putut trece fără nicio excepţie o perfectă introducerere a unui articol complex despre renaşterea contemporană a atenţiei acordate iei şi portului popular. Ar fi putut sta, fără doar şi poate, în fruntea oricărei pledoarii pentru ie, pentru salvarea pieselor autentice şi refuzul kitsch-ului industrializat care a umplut astăzi aproape în totalitate oferta publică, dacă nu ar fi fost scris de către domnul George Oprescu în 1922, în cartea „Ţara Noastră”!
Nunta Steluței Nicoalescu cu ofițerul Mărcușanu. Fotografie de Ion Munteanu în 1935
Ceea ce mă face să afirm că, indiferent de vremurile de uitare sau de exacerbare a folosirii ei, IA a fost preţuită şi admirată, dar şi lovită de acelaşi mare pericol: reproducerile fără valoare, realizate de te-miri-cine, te-miri-cum şi livrate drept surogat celor care îşi doresc o ie dar prea multe despre ea nu ştiu!
De aceea mi-am propus să îţi oferim o sinteză care să îţi folosească drept ghid de împrietenire cu IA – cămaşa românească, dar şi cu mişcarea culturală ce a revitalizat purtarea, colecţionarea, recuperarea şi re-învăţarea coaserii iilor, cu cele mai importante personalități şi entităţi, bine de urmărit în această nouă viaţă oferită cămăşii şi costumului traditional românesc.
Expozitia Maiastra-itinerantă Galateca 2015
CĂMAŞA ROMÂNEASCĂ, O PIESĂ DE ARTĂ ŢĂRĂNEASCĂ FĂRĂ EGAL
Pusă în faţa unei piese cu o vârstă venerabilă (conform unor studii ale prof. dr. Ioan Raoveanu, dacii portretizaţi pe Columna lui Traian şi pe mausoleul de la Adamclisi sunt îmbrăcaţi aidoma muntenilor din zona Bran-Moeciu) şi declarată monument de artă încărcat de semnificaţii – nu îmi permit afirmaţii nedocumentate, aşadar, am mers direct la o sursă a cărei autoritate în materie este de necontestat: doamna dr. Doina Işfănoni, cercetător etnolog, critic şi teoretician de artă.
CRISTINA DRAGNA: DE CÂND II SPUNEM IEI IE?
DOINA IŞFĂNONI: Nu avem documente care să vorbească răspicat despre ie. Se presupune că vine din latinescul „tunicae lineae”, ceea ce însemnă tunică subţire purtată direct pe piele. Nicolae Iorga a afirmat însă că numele bluzei vine de la „inia” (denumirea inului din care era realizată cămaşa). Mai ştim ca în Banatul de Munte femeile îşi denumeau cămaşa „ăienie”. Sunt presupuneri.
CD: IILE SUNT CONSTRUCŢII ABSOLUT REMARCABILE, RAFINATE ŞI ECHILIBRATE, ÎNCĂRCATE DE PERSONALITATEA CELOR CARE LE COS. ELE SUNT AŞTERNUTE ÎNTOTDEAUNA PE PÂNZĂ NATURALĂ ALBĂ?
DI: Da, doar albă, mai ales din in, cânepă şi pânză ţesută în casă din fire naturale. Albul acesta însă nu trebuie privit şi nu este un spaţiu gol, ci el trăieşte în sine, este o „culoare”, punând în evidenţă ornamentele colorate. Cămaşa românescă este lăsată să respire, dacă are mânecile încărcate, armonios, pieptul este lăsat mai liber.
CD: CALITATEA DVS. DE CERCETĂTOR ETNOLOG, DAR ŞI DE ISTORIC ŞI TEORETICIAN DE ARTĂ MĂ OBLIGĂ SĂ VĂ ÎNTREB CE ESTE IA ŞI CE REPREZINTĂ EA PENTRU NOI.
DI: Când vorbim de „ie” – adică de bluza românească, facem din păcate un gest de retezare, de decupaj a unui segment dintr-o piesă cu mult mai importantă a costumului tradiţional din România, care de altfel s-a impus ca piesă centrală, care este cămaşa. Cămaşa – adică bluza cu poale – este partea cea mai complexă, revelatoare, purtătoarea de mesaj, partea identitară, dacă vreţi, a costumului tradiţional. Niciodată bluza (ia) nu a fost purtată şi nici gândită ca o piesă separată, ruptă din contextul şi ansamblul pe care îl creează cu poalele, enclavizarea ei sărăcind mesajul complex transmis de cămaşă. Elementele decorative de pe bluză, râurile de pe mânecile cămaşii mai ales, se vor repeta pe bordura poalelor; ele creează o unitate plastică, răspunzâd nevoii de întregire, de ţinere împreună, dovedind o gândire organică a piesei. De aceea vă rog să îmi permiteţi să vă sugerez să ne referim la piesa fundamentală a costumului care este cămaşa şi nu doar la bluză (ie). De altfel, bluza românească se numeşte IE în puţine locuri din ţară, mai exact în centrul şi sudul Olteniei, în rest ea purtând denumirea de cămaşă (Muntenia, Banat, Moldova, Dobrogea etc.), pe alocuri ciupag (în Bistriţa) ori spătoi în Bihor. Privind contextul ultimilor ani, de reorientare a atenţiei către folosirea costumului popular, apelul meu – în momentul în care chiar vrem să facem din bluza românească un brand de ţară – este să ne referim la cămaşă şi nu la ie. Doar aşa capătă sens toată această efervescenţă creată odată cu redescoperirea lucrării lui Matisse, “La blouse roumaine” – care, iată, şi ea se numeşte „Cămaşa românească”, nu IA.
Henri Matisse – La blouse Roumaine (1940)
CD: ESTE CĂMAŞA ROMÂNEASCĂ O CONSTRUCŢIE UNICĂ, PARTICULARĂ, SINGULARĂ ÎN PEISAJUL COSTUMULUI TRADIŢIONAL EUROPEAN?
DI: Unică şi particular, da, dar nu singulară. Cămaşa românească are şi fraţi şi verişori de jur împrejur (Ucraina, Serbia, Moldova). Cât despre unicitate, cămaşa românească se individualizează prin câteva elemente: în primul rând printr-un rafinament tehnologic, o excelenţă a manualităţii, competenţă însuşită devreme (începeai la şase-şapte ani să deprinzi toate elementele de execuţie şi de măiestrie ale lucrului la cămaşă), dezvoltată pe tot parcursul vieţii (doar când nu te mai duceau ochii nu mai coseai la cămăşi), urmărită cu consecvenţă şi transmisă negreşit din generaţie în generaţie. În al doilea rând, cămaşa românească vorbeşte cu o creativitate de o subtilitate extraordinară (românca reuşeşte să adapteze cele câteva semne esenţiale şi să creeze într-un canon tripartit de altiţă, încreţ şi râuri o infinită varietate de semne de o exuberanţă stilistică impresionantă, construindu-şi în acelaşi timp şi o amprentă identitară – nici o ie nu seamănă cu alta). Toată această creativitate, varietatea de motive decorative, culorile specifice vârstei sau statutului social nu au făcut-o însă să iasă din specificul zonei, păstrând, cum numai ea ştia, echilibrul între singularitate şi apartenenţă. Modalitatea de construcţie a bluzei, împărţirea tripartită a registrului decorativ de pe mâneca bluzei (în altiţă, încreţ şi râuri) şi corespondenţa cu bordura cămăşii sunt alte elemente care îi conferă o identitate foarte bine conturată.
CD:TRĂIM VREMURI COMPLEXE ŞI TULBURI. DE REGULĂ, ÎN ASTFEL DE TIMPURI, OAMENII SE ÎNTORC CĂTRE VALORILE FUNDAMENTALE ALE VIEŢII, LA ESENŢA LUCRURILOR, LA CINE SUNT. CREDEŢI CĂ ASTA SE ÎNTÂMPLĂ AZI CU RENAŞTEREA PASIUNII PENTRU IE ŞI COSTUMUL POPULAR?
DI: Da. Procesul uniformizării culturale şi al pierderii irevocabile a creaţiilor patrimoniului tangibil şi intangibil sunt două dintre consecinţele globalizării. Dorinţa de a fi în pas cu vremea, alinierea la realizările prezentului, setea de informaţie, nevoia de înnoire, urbanizarea au transformat omul modern într-un devorator de noutate. Există pericolul pierderii culturii tradiţionale a diferitelor comunităţi rurale şi a valorilor cultural-identitare autentice ale spiritualităţii populare româneşti. Reactivarea memoriei omului modern, prin rememorarea valorilor culturii tradiţionale autentice, reprezintă o cale pe care, urmând-o, îţi poţi da seama de unde venim, ce am fost şi cine suntem.
Port popular romanesc din secolul XIX, The Metropolitan Museum of Art, New York.
CD: DE CE ŞI MAI ALES CUM CREDEŢI CĂ A TRECUT CĂMAŞA ROMÂNEASCĂ PROBA TIMPULUI?
DI: Dacă ne referim la elementele funcţionale – bluza românească este deosebit de practică şi economică (construcţia ei se realizează prin împărţirea în segmente rectangulare simple a unei singure fâşii de textil, valorificată perfect şi integral, în care nimic nu se pierde), este versatilă (fiind o cămaşă care se asamblează, nu se croieşte, ea este potrivită pentru toate genotipurile de femei şi pentru toate vârstele) şi este deosebit de feminină (materialul este viu, natural, trăieşte şi respiră pe trup, are un decolteu atractiv, bustul este pus în evidenţă ca şi talia, umerii sunt frumos conturaţi, culoarea registrului compact de lângă faţă – roşu, de regulă, pentru fetele tinere de măritat – aduce „bujori în obrăjori”, mâneca este largă, flutură diafan şi dezgoleşte încheieturile). Alte două elemente care au determinat continuitatea sa sunt valoarea identitară a acestui tip de haină (ultra-personalizarea piesei nu a însemnat ieşirea din specificitatea ţinutului căreia îi aparţine) şi factorul socio-economic: pe teritoriul ţării noastre nu a funcţionat conceptul de haine la comandă, poate doar în cazul cojoacelor şi accesoriilor de piele care erau realizate de meşteri specializaţi, dar în rest femeile îşi creau singure întregul ansamblu sau pe cel al bărbaţilor lor de la 0, de la momentul aruncării seminţelor de in şi cânepă în brazdă şi până la împodobirea lui cu ultimele detalii. Peste toate astea, crearea unui costum necesita timp, măiestrie, răbdare, muncă susţinută – orice costum era scump şi era preţios, aşadar era păstrat cu sfinţenie şi respectat; nu dădeai costumul de împrumut (nici măcar surorile nu îşi împrumutau cămăşile una alteia) şi nu îl aruncai, că nu ramânea mic. Îl dădeai cadou pe linie directă, fiicei sau nepoatei. Dacă nu avea cui lăsa costumul cel mai bun sau preţioasa cămaşă de cununie, de exemplu, la moartea femeii, aceasta era îmbrăcată cu el.
CRISTINA TURNAGIU DRAGNA
Lector Centrul Metropolitan de Educație și Cultură Dalles
