#CONFERINȚELEDALLES
Dr. Doina IȘFĂNONI
Cercetător etnolog, istoric si teoretician de artă.
Obicei cu multiple rezonanțe în universul spiritual al românilor, Călușul reprezintă una dintre paginile emblematice ale culturii tradiționale românești care a perpetuat peste veacuri practici rituale străvechi care descind din substratul mitico-magic al umanității. În universul credințelor pe care oamenii le nutresc despre Călușari stăruie încrederea în incredibila lor forță de a se măsura cu ”lumea nevăzută” pentru a oferi oamenilor sănătate, recolte îmbelsugate și mult dorita bunăstare materială și spirituală. Consacrat ca rit de fertilitate a câmpurilor și fecunditate a turmelor, dar și mijloc eficient de alungare a spiritelor rele din spațiul vital al comunităților, Călușul este considerat un mediator între sacru și profan. Prin înfăptuirea scenariului ritual, secvență cu secvență, așa cu tradiția s-a moștenit din generație în generație, Călușarii asigură transferul magic de calități spre beneficiari, folosindu-se de puterile profilactice/tămăduitoare ale plantelor de leac(pelin, usturoi, avrămeasă, odolean, leuștean) și de unele elemente cu valoare de simbol al prosperității: sarea și apa.
Călușul este o formă sincretică de manifestare umană, în care se contopesc mai multe mijloace de expresie vizuală. Muzica, dansul, gestica, pantomina, ritmica coregrafică, costumația Călușarilor și a Mutului, alături de însemnele emblematice ale obiceiului – Steagul, Iepurele/Ciocul, bâtele – alcătuiesc o structură multisemnificantă, fascinatorie, care atrage atenția, reține și incită facultățile anticipative ale oamenilor, stimulându-i să perceapă dincolo de realitatea materială a fiecărui element, mesajul simbolic pe care-l comunică fiecare element în parte.
Învăluită într-un nimb de mister și fantastic ceata Călușarilor se constituie în săpătămâna de dinaintea Rusaliilor(de Pogorârea Sfântului Duh în calendarul creștin), în ziua de miercuri, numită popular Strodul Rusaliilor. Vătaful cetei merge pe la casele celor care au fost în Căluș anul precedent, întrebându-i dacă merg și în respectivul an; dacă cineva nu mai poate juca, este înlocuit cu un alt bărbat care trebuie să fie bun dansator și să aibă rezistență fizică. De regulă, ceata Călușarilor reunește 5, 7, 9, 11, 13 persoane(un număr impar), dar sunt zone în care ceata poate avea și un număr par de Călușati. Cu acest prilej Vătaful stabilește cine va fi Stegarul și Mutul Călușului, angajând apoi lăutarii.
Din sâmbăta Rusaliilor ceata Călușarilor parcurge un adevărat traseu inițiatic, punctat de mai multe secvențe rituale, unele cu caracter secret. Prima secvență este Jurământul Călușarilor sau Legarea steagului. În zorii zilei de sâmbătă sau noaptea târziu, Vătaful, împreună cu toți Călușarii, inclusiv persoana care va juca rolul Mutului, pornesc spre un loc tainic, ales din vreme de Vătaf: o vale, o lizieră de pădure, o movilă sau un izvor. Cu ani în urmă, în unele zone, Călușarii mergeau la nouă hotare, luau apă din nouă izvoare și apoi își alegeau locul jurământului. Acolo ei își confecționează Steagul. Pe o prăjină lungă, împodobită cu panglici și hârtii colorate, leagă la un capăt – în vârf – un ștergar ales sau o batistă brodată în care pun cât mai multe căpățâni de usturoi și pelin. Totul se leagă cu panglici colorate La comanda Vătafului, Călușarii pun mâna pe steag, unul după altul, jurând să fie uniți, să respecte comenzile Vătafului și regulile obiceiului și să nu ascundă nimic din darurile primite. Locul și timpul ales pentru efectuarea Jurământului exprimă caracterul ezoteric al ritualului, sporind misterul obiceiului și caracterul sacru. După Jurământ, Steagul este încredințat unui călușar care va avea mare grijă de el, să nu fie atins de nimeni, pe toată durata desfășurării obiceiului(în cele trei zile ale Rusaliilor sau chiar întreaga saptămână, dacă ceata merge și prin alte sate); dacă cineva îl atinge Călușarii vor avea mari necazuri.
În același cadru Vătaful sau Mutul au obligația de a confecțioa Ciocul Călușului sau Iepurele, Mâța. Element cu valoare magică, Ciocul Călușului este realizat dintr-un lemn răsucit care seamănă cu un cioc de pasăre sau un cap de animal – cal, lup, bot de câine. Lemnul se acoperă cu o blană de iepure în care se pun plantele miraculoase(pelin, avrămească, cărstineasă) și măsura fiecărui călușar, luată pe o ață. Blana iepurelui se coase și se agață în vârful unui băț sau se pune în traista Mutului. În timpul jocului Călușarilor acest Cioc/Iepure se așează lîngă steag, când este pus în prăjină, iar dacă este purtat în traistă de Vătaf sau de Mut, i-se arată doar capul. Cu el Vătaful doboară călușarii. Ciocul/Iepurele este considerat protectorul cailor și al semănăturilor; funcție de fertilitate și fecunditate. Din punct de vedere simbolic, este similar phalusului purtat de Mutul cetelor de Călușari din Olenia și Muntenia.
Până la Rusalii, sub coordonarea Vătafului, Călușarii fac zilnic repetiții în afara satului pentru a învăța coregrafia dansurilor și a-și îmbunătății propriile performanțe.
Un alt însemn definitoriu al Călușului este costumul Călușarilor. Unitar pe întreg cuprinsul țării – Muntenia, Oltenia, Banat, centrul Transilvaniei – costumul se compune din piesele de bază portului bărbătesc specific zonelor de practicare ale obiceiului – cămăși albe cu broderii bogate, ițari sau izmene din pânză albă, brâie, bete, batiste brodate căciuli, pălării, fesuri opinci sau cizme – la care se asociază diverse accesorii și elemente de podoabă, cu valoare simbolică. În opinia ţăranilor, misterul costumului purtat de Călușari se obține tocmai din insolita asociere a pieselor de vestimentație cu unele obiecte pe care nimeni nu se aşteaptă să le vadă integrate portului bărbătesc(mărgele, batiste, panglici multicolore, flori natrurale sau artificiale, pene de păun, pinteni, zurgăli, ciucuri tricolori, târsâni(obiele din pânză împodobite cu ciucuri), salbe cu clopoței(gâtare de cal).
Pe cap Călușarii poartă pălării rotunde, din fetru de culoare neagră, bogat împodobite pe calotă şi pe bor, cu mărgele policrome, strânse de la fete şi nevestele tinere. În general femeile oferă cu bucurie podoabe Călușarilor pentru a le juca, deoarece ele cred în puterile miraculoase ale Căluşarilor, capabili a conferi oricărui obiect folosit în practicarea ritualului, virtuţi taumaturgice(vindecătoare şi aducătoare de sănătate), ferindu-le de deochi și alte rele ) tot anul (magie contaminativă). În Argeş, Olt şi Dolj pe marginile pălăriei, până în dreptul feţei, se cos mai multe panglici lungi şi subţiri, divers colorate (de preferinţă în roşu, albastru, galben) care cad liber pe spate. La pălărie, Căluşarii poartă și câteva fire de busuioc şi pelin, în credinţa că astfel vor fi apăraţi de răzbunarea „Frumoaselor“ (Ielelor).
În judeţele Teleorman (Plosca, Nanov, Năşturelu), Olt (Crăciunei) şi Dolj (Giurgiţa, Bârca, Segarcea) Căluşarii purtau pe cap fesul roşu turcesc, cu un ciucure lung, dat pe o parte. Prezenţa fesului roşu, marcă identitară a turcilor, se raportează, poate, la aceleaşi motivaţii pe care le-au avut în atenţie şi autorii reprezentărilor picturale din frescele şi icoanele evului mediu românesc: răul lua adesea chipul duşmanului istoric: otomanii.
În secolul al XX-lea Căluşerii din Transilvania, au mutat data de practicare a obiceiului de la Rusalii la Crăciun. În zona Orăștiei însemnul de Călușer este căciula cu peană. Pe o căciulă de blană se pune pe o parte o pană de păun sau fazan, fixată împreună cu o crenguţă de brad sau câteva fire de iederă, ciucuri din lână roşie şi, uneori, flori artificiale.
În Oltenia și Muntenia, unde Călușul se joacă vara, pe piept și pe spate, peste cămaşă, Căluşarii încrucişează în X mai multe perechi de bete (X-ul este simbolul crucii apărătoare în lupta cu spiritele malefice). Capetele betelor se lasă să cadă liber, pe şolduri, după ce au fost trecute pe sub brâul din talie. În Banat și Transilvania betele folosite de Căluşeri sunt de regulă tricolore, utilizarea acestora constituind şi un mijloc de exprimare a identităţii etnice.
Un alt accesoriu cu valoare simbolică folosit de Căluşari este cârpa nevestelor (basmaua neagră sau imprimată cu franjuri în Transilvania) şi tulpanele în Vlașca și Teleorman. Aceste piese se petrec peste umărul stâng şi se fixează în talie, pe dreapta. Ciucurii basmalei cad liberi peste pieptarele Căluşarilor (Hunedoara, Târnave), iar în Teleorman, la Plosca, Nanov, Năsturelu, tulpanele se petrec în cruce peste piept, capetele fiind trecute pe sub brâu și cad pe şolduri.
Zonă de maximă sensibilitate magică în credinţele populare româneşti, talia („mijlocul“) este protejată cu mare atenţie de Căluşari. Brâul lat, ţesut din lână, totdeauna de culoare roşie, este învârtit de câteva ori în jurul taliei, peste cămaşă. Indiferent de localitate, culoarea roşie este preferată deoarece ea materializează credinţele în forţa protectoare a simbolului cromatic, capabil să îndepărteze de Căluşari spiritele malefice. Peste brâu, Căluşarii se încing cu 3-5 bete femeieşti, frumos împodobite cu alesături şi chiar cu mărgele şi paiete. Capetele betelor sunt lăsate să cadă liber, peste cămaşă, sub forma de ciucuri. Nevestele cu copii mici, dau Căluşarilor să-şi lege la brâu, tichiile pruncilor(Frumoasa, Teleorman) pentru a fi protejați de boli și a crește sănătoși. Sub brâu și printre betele cu care sunt încinşi Căluşarii poartă pelin şi usturoi, ca să fie feriți de pocirea trupească și de pierderea minţilor; cele două temute vătămări pricinuite de actiunea Rusaliilor, a Ieleor. Din aceste plante ei oferă oamenilor din gospodăriile colindate.
O piesă mai puţin răspândită între însemnele rituale purtate de Căluşari pe talie, este salba de clopoţei. În mod obișnuit aceast salbă, prevăzută cu mai mulţi zurgălăi şi un clopoţel, se foloseşte la gâtul cailor. În contextul obiceiului funcția ei se schimbă total. Prin maniera de purtare face trimitere la riturile de fecunditate. La Giurgiţa şi Segarcea, în Dolj, la Mihăileşti, în Vlaşca, salba de clopoţei se încinge peste şolduri, lăsând-o să cadă mult în faţă peste pântec, iar clopoţelul este poziţionat în zona phalusului. În cadrul unui joc al Căluşarilor, numit Raţa, aceştia execută anumite mişcări din şolduri pentru a face să sune zurgălăii, subliniind prin ritmica mişcărilor actul sexual.
Încălțămintea Călușarilor din Muntenia și Oltenia sunt opincile fixate cu ajutorul curelelor din piele. Acestea sunt prevăzute cu pinteni făcuți de fierarii satelor. Pe gambe, de la genunchi în jos, au târsânii sau ciorapi albi pe care sunt cusuți ciucuri colorați și zurgălăi pentru a suna în timpul jocului. De fapt prezența accesoriilor metalice, care fac zgomot în timpul jocului, reprezintă tot o armă simbolică a Călușarilor în lupta lor cu spiritele rele; sunetul metalului, material născut din foc, este recunoscut pentru calitățile sale apotropaice(clopotele alungă spiritele malefice, îndepărtează grindina, furtunile etc.)
Complexitatea costumului ceremonial de Căluşar – familiar comunităţii şi totuşi diferit – se întemeiază pe străvechi credinţe magice, referitoare la statutul performerului/oficiantului, în relaţie cu sacrul. Pentru a-şi ascunde adevărata identitate umană în dialogul pe care-l stabilesc cu Dânsele, Frumoasele, Ielele ,“Căluşarii adoptă o ţinută fascinatorie, capabilă să capteze atenţia spiritelor nevăzute prin insolitul şi fastul ansamblului vesmintar, dar să-i şi protejeze pe oficianți, atunci când acestea puteau deveni răzbunătoare, afectându-le integritatea psiho-motorie. In conformitate cu vechile credinţe populare, prin conceperea şi purtarea aceastei ţinute, Căluşarii devin invulnerabili, fiecare piesă şi accesoriu vestimentar, având atât rolul de a suplimenta spectaculozitatea ţinutei, cât şi funcţie de însemn ritual, cu puteri apotropaice, profilactice şi propiţiatoare
Următoarea secvență rituală a Călușului o reprezintă Jocul Călușarilor prin gospodăriile oamenilor și la răspântiile ulițelor. În Dumineca Rusaliilor, îmbrăcați în costumele specifice zonelor de aparteneță, Călușarii se strâng la casa Vătafului împreună cu lăutarii(vioriști, țambalagii, cobzari, odiniuară cimpoieri). Aici fac primul joc și pornesc pe ulițele satului.
Oamenii le ies în întâmpinare și așteaptă cu bucurie și speranță să fie colindați de Călușari. În multe sate le sunt deschise larg porțile, invitându-i să joace. In frunte cu Vătaful și Stegarul ceata Călușarilor intră în ograda casei. Stegarul înfige steagul în pământ și-l păzește cu grijă să nu fie atins de nimeni. Împreună cu ceata intră și Mutul. El are fața acoperită cu o mască din blană sau din carton, are haine cât mai zdrențuroase și ciudat asociate, este încălțat cu opinci și poartă în mână un băț, uneori o sabie din lemn, pe care le agită amenințător spre Călușari. În față, ascuns la vedere sub un șorț, poartă un phalus din lemn strunjit și vopsit cu roșu la capăt. Cu acesta face tot felul de miscări grotești și îl arată femeilor, spre hazul întregii asistențe. El nu are voie sa vorbească decât când Vătaful îl dezleagă(îi dă voie).
Înainte de a începe jocul, gazda pune în mijlocul ogrăzii un drob de sare, apă și usturoi, pentru a fi jucate de Călușarii. Prin jocul Călușarilor aceste produse dobândesc calități fertilizatoare, asigurând familiei sănătate și spor în toate cele necesarre vieții.
Obiceiul Călușului se deschide cu un dans lent, numit Plimbarea. Îl începe Vătaful, cu pași rari, săltați, iar Călușarii îl urmează formând cercul. După Plimbare urmează alte cinci dansuri: Floricica, Banu Mărăcine, Brâul din Căluș, Hora boierească și Sârba cu poporul. De la o melodie la cealaltă, ritmul jocurilor se întețește necontenit. Complexitatea și gradul de dificultate al figurilor coregrafice executate de Călușari cu bețele deasupra capului, ținute între degete deasupra pieptului, oblic înainte sau așezate jos,se amplifică, creând impresia că ei nici nu ating pământul, parcă zboară prin aer. Perfect sincronizați, Călușarii execută ritmic comenzile Vătafului. Virtuozitatea și spectaculozitatea jocului conferă actelor rituale săvârșite de Călușari un aer de mare solemnitate. Asistența îi urmărește fascinată și plină de încredere în forța lor magică. Oamenii știu că acolo unde joacă Călușarii bolile fug, seceta nu biruiește semănăturile, turmele se înmulțesc, copiii cresc sănătoși și belsugul familiei va fi asigurat.
Pentru dobândirea acestor calități, membrii familiei, împreună cu vecinii se prind în Hora Călușarilor, joacă alături de ei, le cer usturoi și pelin de la brâu, iar femeile își dau copiii să le fie jucați de Călușari. În majoritatea satelor româneşti există și astăzi credinţa ca jocul Căluşarilor aduce noroc în gospodăria unde intră, sănătate, roade în bucate, iar proprietarii vor fi feriți de multe rele peste an, precum focul şi moartea vitelor.
În condiții speciale, la rugămintea unor familii, Călușarii puteau îndeplini și un ritual special: al tămăduirii celor luați din Căluș sau schilodiți de Rusalii(paralizați). Bolnavul era adus de familie și așezat pe un covor, cu fața în sus și capul la răsărit. Lângă el se punea steagul, iar la cap o oală nouă cu apă, de toarta căreia se lega cu ață roșie, un pui negru de găină, ieșit din ou de o zi și o noapte. Vătaful comandă lăutarilor să cânte melodiile știute, iar călușarii încep să joace în jurul bolnavului. La început mai lent, apoi tot mai repede, strigă și sar peste bolnav. În timpul jocurilor Vătaful apleacă steagul peste câte un călușar pentru a-l doborâ. Respectivul Călușar joacă tot mai aprig, până cade epuizat la pământ. După ce Vătaful doboară trei Călușari, bolnavul începe să dârdâie și să bată din călcâie ceea ce înseamnă că este luat din căluș. Atunci Vătaful apucă oala și puiul și le aruncă în sus. Când cad, oala se sparge, puiul moare, iar dacă câțiva stropi de apă cad pe bolnav, atunci, acesta se scoală și fuge după Călușari. Astfel scapă de boală.
Ultima secvență a obiceiului este Spargerea Călușului sau Îngroparea Ciocului. Evenimentul are loc marți seara, a treia zi după Rusalii. Din nou Călușarii se adună în afara satului, în locul unde au făcut jurământul, la o movilă sau la o apă curgătoare. Aici ei se despart de însemnele definitorii: Steagul și Ciocul Călușului. Vătaful desface ștergarul cu usturoi și pelin și dă fiecărui Călușar câte o căpățână de usturoi și un fir de pelin.Ștergarul îi oprește pentru sine. Nuiaua de la steag se rupe în bucăți și este este aruncată în direcții diferite sau este dată pe apă. Desfacerea Steagului echivalează cu eliberarea Călușarilor de sub puterea jurământului. Ciocul Călușului se îngroapă. Astfel se încheie Călușul și fiecare pleacă spre casa lui
Dincolo de componenta spectaculară pe care au reținut-o multi dintre contemporanii noștrii, considerând Călușul un dans popular bărbătesc plin de virtuozitate, trebuie precizat că dansul este doar unul dintre mijloacele de expresie prin care se exprimă acest complex ritual. Așa cu am arătat, obiceiul Călușului este o manifestare sincretică în care timpul practicării, spațiul desfășurării, însemnele definitorii, costumațiile ceremoiale ale actanților și, nu în ultimul rând comportamentul asistenței, aduc prețioase mărturii despre universul spiritual al românilor și despre concepția lor de viață. Prin intermediul acestui ritual aflăm preţioase informaţii referitoare la felul în care oamenii îşi explică lumea, cum înţeleg raporturile dintre domeniul „văzutului“ şi al „nevăzutului“, promovând un sistem de valori spirituale cu o puternică amprentă identitară.
Pentru valoarea sa cultural-istorică și artistică Călușul este primul element al patrimoniului cultural imaterial românesc care a fost inclus în pe Lista Reprezentativă UNESCO a Patrimoniului Cultural al Umanității, în anul 2005.
